Pe raftul de sus zace placa de par, uscatorul si shurele meu. Electrocasnice, daca ma intrebi. beau cafeaua de care am devenit atat de dependenta incat o gura de cafea calda cu lapte imi poate schimba toata dimineata in bine si incerc sa-mi fac curaj sa mi printez cursurile pt examenul de maine. desigur ca nu lipseste din binecuvantata zi de duminica si tura de lucru la cosmote, clientul nervos, harababura intreprinderii si alte elemente dezorganizatorice care imi schimba pe zi ce trece viata. si mentalitatea. apropo, vineri am facut o saptamana de cand nu m-am mai crizat pt un client. am tipat doar o data pentru ca era o doamna mai inaintata in varsta si nu prea ma auzea. consider asta un progres si mai prevad cateva luni din viata mea in cadrul cosmoteului.
pretind ca nu cant, ca nu invat, ca nu am timp de nimic, cand de fapt fac putin din toate astea. m-am hotarat de azi sa-mi planific timpul. sa acord prioritate lucrurilor care chiar conteaza in viata mea. 🙂
nu o sa ma grabesc, o sa vina totul de la sine. o sa ma afund in intensitatea noilor mele casti pt mp3 (al caror pret chiar a meritat!), o sa astept primavara, o sa-mi caut sunetul. si sunt sigura(mai mult ca niciodata) ca o sa-l gasesc.
Gata cu visele! E timpul sa-ti iei bagajul de suflet, sunetul si chitara si sa iti cauti alt loc. E timpul sa simti frigul de afara, palmele reci ale sortii peste obraji, e clipa cand nu mai ai loc in oras de nepasarea ta.Oamenii sunt la fel de grabiti. miroase a iarna si in vitrine infloresc zane, spiridusi si mosi craciuni. Sunetul a inghetat si simt ca nu mai am voce.
Strig in mine si simt in tine ca exist. exist si atat. Ma si imaginez incercand sa escaladez un munte in incercarea de a ajunge undeva mai sus decat pot. undeva unde nu as auzi decat sunet. si ce simt eu. caci ce simt eu e sunet pentru mine iar pentru restul nimic. si m-am hotarat sa renunt azi la ce simt eu. la sunetul meu. ecoul fiintei mele. la ceea ce altii numesc muzica mea. am decis sa nu mai zbor. caci pentru mine a canta inseamna a zbura.
Cum s-ar numi evadarea mea? abandon, poate. lasitate. sunt lasa pentru ca nu am obtinut ce mi-am dorit. si daca pare ca inca nu e tarziu, pentru mine este deja prea tarziu. nu-mi mai simt aripile, vocea, sunetul, fiinta, ecoul… de azi nu mai exista sunet pentru mine. poate doar aer.sunt lasa pentru invidia mea, pentru nepasarea mea. sunt lasa pentru ca ma mint si mint cand spun ca nu mai exist cand eu sunt chiar aici.
Am hotarat sa nu mai aleg. sa ma parasesc.
Agentul:-Cosmote, buna ziua! Numele meu este X, cu ce informatii va putem fi de folos?
clientul oligofren:-AAA…AAA… cu rumbingul!!!
Agentul:-….la ce serviciu va referiti?
CO:- la alea, donsoara’! ca ne ieftiniti vorbele! am primit mesaj!
A:-Am inteles… serviciul Roaming? La acesta va referiti?
Roaming Avantaj este un nou plan tarifar in cazul in care doriti sa va folositi abonamentul pe teritoriul unei alte tari din Uniunea Europeana….etc
CO:- Domnita! da io nu plec!
A:- Pai..daca o sa plecati!
CO:-Dar io nu plec! de ce nu-mi dati si mie??
A:-Atunci cand veti avea nevoie de acest serviciu…
CO:-Pai eu il vreau acum!
A:-Ati zis ca nu plecati..
CO:-Si ce daca? mie nu-mi dati? dar nu e corect sa dati la unii si la altii ba!
A:- Stimate domn…serviciul roaming asta presupune…utilizarea abonamentului cand iesiti din tara!
CO:-pai si mie de ce nu-mi dati? eu ce am?
Agentul distruge consola, mouse-ul, si ulterior monitorul.
Te trezesti intr-o zi visand la nimic si impartindu-ti nimicul cu el. Te trezesti spunand “Buna dimineata!” deschizandu-ti sufletul catre acelasi nimic. Nimicul devine tot. Nu mai ai nevoie de nimic, sau cel putin asa crezi., cand de fapt ai nevoie de tot. Pretextele nu-si au rostul in nimc. In nimic(sau in tot, dupa caz) nu e nevoie de scuze. Si nu exista greseli.
Asa am invatat ca orice traire isi are dimineata ei. Orice idee incepe cu un soptit: “Buna dimineata”.
Si ca nu trebuie sa iti deschizi sufletul catre nimic.
Am invatat sa ma bucur de aer. Sau de flori. Sau de oamenii care zambesc. E atat de simplu sa te bucuri de ce ai sau chiar de ce nu ai! Stiu ca suna ca niste cuvinte cantate de o hippyoata dar…e atat de simplu. Ca si cum mi-ar curge primavara prin vene…ca si cum ochii mei sunt injectati cu clorofila. Primavara ochii mei sunt verzi. 🙂 Primavara, aerul imi clateste plamanii chiar daca tusesc. Ca si cum ni s-ar impregna in suflete frumusete. Chiar si daca nu am nimic ma bucur. Ma bucur ca nu mai am nimic. Ma bucur ca ma suna mama si sora mea de acasa. Povestile sunt mai sincere cand e primavara. Oamenii sunt mai sinceri. Sau daca nu sunt par. De ce sa refuzi soarele? De ce sa stai in camera cu ochii beliti la ecranul asta plat si rece?? De ce sa te amagesti cu un oarecare MrRight agatat pe net primavara trecuta, cand poti sa privesti ochii sinceri si reali ai altora pe o strada… Exista atatea moduri de a te bucura de tinerete si inceput de viata! Incepand cu a refuza sa fii lasat in plin parc cu ochii in soare(intr un sens metaforic si nu numai!), chiar daca el a intarziat iarasi 15 minute… sau a refuza sa te simti ca un oarecare exemplar uman cand iti doresti sa te simti special. Primavara iti ofera ocazia sa te hranesti cu soare si placere cat cuprinde! Oda primaverii!
Dedic acest blog celor care nu au viata personala. celor care se hranesc cu viata altora fara sa si vada de a lor sau fara macar sa incerce sa isi construiasca una…celor ce inventeaza povesti din lipsa de ocupatie, doar pentru ca sunt plictisitori, anosti si incolori. celor ce traiesc intr un cub inchis ermetic in care nu exista oxigen si nici sentiment. A trai din detalii inseamna a te bucura ca vecina ta s a imbracat in rosu, de exemplu, nu a “colora” viata altora, ceea ce duce la alterarea sau deformarea ei. Exista specimene interesate de existenta altora, care ar muri daca nu ar mai sti unde a fost X alaltaieri sau daca s a conjugat cu Y sau Z, aceste specimene banale si stupide care cred ca pot surprinde ipostazele reale ale unei persoane, cand ei nici macar nu stiu ce este realitatea. un fenomen de sufocare asidua a bunului simt si sinceritatii.Un fenomen ce nu permite conturarea personalitatii umane pentru ca…aceasta nu exista in unele cazuri. oameni fara personalitate si caracter ce traiesc intr un cerc inchis, mintindu se pe sine ca pamantul n are nici o forma.
dedic cuibului de viespi viata trista si lunga in continuare!
exista momente cand iti privesti viata dintr un alt colt…un unghi exterior, rece, obiectiv ce iti permite sa cantaresti materia. sa privesti paralel lumea ta cu lumea “lor”.
si ce daca nu am unde sa stau? si ce daca n-o imit pe whitney??? si daca nu-s frumoasa ce?? si daca n am bani?? si daca sunt rea, seaca, mandra….ce??????
si daca imi place sa aud agitatia din Pta Romana, sau claxoanele infernale din blocajul de la bursa, sau daca mi place sa mi beau cafeaua in murmurul citadin, CE???
imi place sa vad oameni grabiti, nepasatori la ce se intampla in jur. imi plac oamenii muncii pentru ca nu te judeca. imi place ploaia pentru ca te spala chiar daca esti murdar pe pantofi.
urasc peretii oricarei camere de camin. iubesc diminetile cu soare, cu plimbari in parcul de la circ si apoi in centrul vechi al bucurestiului, cu miros de cofee right si primavara.
Rasfoind prin folderele mele, dau peste eseurile de acum un an care le facusem pentru admiterea la stiinte politice… 🙂 ce ganduri…ce sperante…acum traiesc intr-un oras MARE, si trec pe langa batranete fara sa arat ca mi pasa. e trist.
Bătrânul tace: jocul şi iubirea mea sunt înţelepciunea…
S-a întâmplat iarna trecută să fiu întrebată cum este sa fii tânar… ştiu că suna banal, ca şi lumea în care trăim dar banalul substituie adevărul dur al vieţii.
Sună ca o poveste spusă la gura sobei… într-o iarna tinereţea s-a-ntâlnit cu bătrâneţea. Nemurirea cu moartea… Am primit ofensa spirituală a sorţii. Intrebarea vine din ochii unui bătrân uitat în azilul de la Suseni, din judetul Gorj. Un bătrân cerşindu-mi tinereţea. Am simţit că vreau să-i dăruiesc tot. Voiam să-i dăruiesc mai mult decât colindele prea triste, care nu se potriveau decorului, mai mult decât cozonacii cumpăraţi dintr-un super market şi zâmbetul ironic al tinereţii. Voiam să-i dăruiesc Crăciunul…
Suflete singure, aproape moarte, uitate într-o clădire care nu se poate numi casă, priveau spre nemurirea mea şi a prietenilor mei. Inainte să ajung acolo mă simţeam mai bună pentru că ştiam că voi dărui ceva din puţinul meu, ceva din Crăciunul meu, colindele sufletului meu… Credeam că ii voi face pentru zece minute fericiţi.
Am intrat în camera cu miros de cantină şi de singurătate… Bătrânii erau aliniaţi ca la un spectacol ridicol de grădiniţă. Nu ştiu dacă erau plictisiţi, trişti, fericiţi, invidioşi sau pur şi simplu îndureraţi de venirea noastră. Nici o grimasă evidentă. Amalgam de sentimente. Am luat chitara în braţe şi am început în Si minor să împărţim puţin cate puţin din noi. Am privit în ochii lor durerea, moartea, nefericirea, toate odată. A fost prima oară când eram coplesită de emoţii, şi nu pentru că eram în faţa unui public.
Imi amintesc de bătrâna din colţ cu zâmbet de bunică, de bătrânul care îngâna toate colindele alături de noi, uitând pentru o clipă unde se află, de ofiţerul zâmbăreţ de lângă uşă, de ochii lor, înlăcrimaţi de amintirile Crăciunurilor trecute ! Zâmbetul tinereţii era biruit. Nu-mi aminteam să fii trăit vreodată.
Cele zece minute au fost incredibil de lungi…trecuseră secole de când intraserăm acolo. Am ieşit mai bătrână cu zece suflete. Am simţit că lumea este o caricatura la întâmplare a unui pictor care a vărsat prea multă vopsea în colţul de jos al planşei.
Nu există un nume pentru toate astea. După acea seară am ştiut că-mi iubesc enorm de mult bunicii, că voi dărui prin ei lumea mea. Am ştiut că nu va exista fericire eternă niciodată, nici tinereţe, nici bine…dar dacă nimeni nu încearcă să schimbe ceva din toate astea se va ajunge la o dezordine şi mai mare, la mai multe inimi tăvălite pe jos cu mâna întinsă. Nu ştiu dacă asta este adevărata sărăcie sau nepăsarea noastră. Păcatul nostru e mai mare pentru că nu facem nimic. Pentru că nu ne spunem decât : ‘Asta e !’ şi trecem mai departe…
Mi-am propus să schimb ceva dar nu ştiam dacă să încep cu bătrânii uitaţi de tinereţe sau cerşetorii din uşa bisericii, copiii cu ziare de vânzare ude de zăpadă, sau cu fetiţele cu chibrituri…
Nu pot să spun doar că sper să nu mai fie aşa, nu pot să stau cu mâinile în buzunar şi să văd distruse lângă mine atâtea vieţi. Trebuie să mă salvez în primul rând pe mine dintr-o lume rece unde realitatea se împleteşte cu grotescul… trebuie să caut sfârşitul poveştii neîncepute cu ‘A fost odată…’…”
Liniste…nu te calca nimeni cu masina, iti tii banii relaxat in buzunar, batraneii sunt simpatici… aproape plictisitor. uitasem cum e sa ma “agatze” un “tip bine” in geaca de piele motocross si adidasi si sa ma intrebe seducator “ce faci gagico?” si sa nu mi mai dea drumul la mana decat dupa lungi insistente si priviri de scarba , sau sa ma intalnesc cu 20 de cunoscuti cand cobor pana jos sa cumpar de la farmacie niste bandaje ca era sorumea cu o bucata de deget in mana prin bucatarie( =)) pregatiri de paste si indemanare maxima!!)… uitasem cum se imbraca omu’ in Tg jiu ca sa mearga la supermarket (cu tzoalele cele mai bune, cumparate de pasti!) sau ca ti se poate fura cosul intr-o clipa de neatentie in mijlocul interexului(asta i s-a inatmplat unui prieten student in timisoara si am ras de m am prapadit cand mi-a zis ce-a patit azi la cumparaturi!!) si totusi sunt momentele alea cand singura preocupare e curatenia de sarbatori… uiti ca la camin ti s-a terminat sapunul, detergentul, gelul de dus si samponul toate odata… momentele cand nu te gandesti cate autobuze trebuie sa iei ca sa ajungi la matusa ta. clipe cand te poti intalni cu toata lumea intr-o singura zi! cand timpul se dilata, secundele se maresc,cand nu exista asteptare…
Sa ne bucuram de sarbatori si sa avem un Paste fericit! 😀
a trai este ca si cum ai invata sa canti la vioara in public... 